Un imobil invadat de iederă roșie –
roșie ca înfierbântarea
unei iubiri posesive,
geloase, târzii.
Vântul mușcă din blana aprinsă
de pe obrazul casei.
Pomeții bărboși, frământați de valuri,
freamătă ușor;
se propagă unda unui murmur
de sfârșit
de octombrie.
Palmele iederii
se desprind și se reașează
ca pipăitul orb al unui chip,
ca încordarea unei bolborosiri.
Nemișcată, clădirea
mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,
vechi,
din sticlă.
Pe asfalt, printre picioarele oamenilor,
stoluri de frunze uscate
foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,
galben.
Se-mbrățișează, se despart.
Vin plutind din unghere.
Se dau peste cap. Ning de sus.
Aleargă împiedicându-se.
Gonesc către ultima bârfă,
împinse de graba unei catastrofe.
Libertate. Finally.
În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,
iresponsabil,
doar pentru ele.
Se aștern noian lângă bordură,
pun urechea obosită
la burta neagră a străzii
și tac.
Se umplu de soare,
se scutură ca de fiorul unui gând
Și ascultă.
Ascultă.
Se strâng norii.
O bătrână coboară dealul
cu bicicleta.
